Mi-e dor! Dor de tot ce e dincolo de casă: de la ieșitul pe ușă până la sedințele de la birou, colegii, candidații cu care dădeam mâna zi de zi, fără teamă. Sunt totuși norocoasă, încă am parte de o oarecare normalitate, prin aceea că munca și proiectele continuă, virtual, dar merg înainte. Laptopul îmi ține de urât zi de zi, e-mailuri, call-uri cu echipa, rutina de birou, toate sunt prezente în viața mea, însă e adevărat, nimic nu se compară cu autenticitatea live-ului, a discuțiilor face-to-face.
Mi-e dor de pauza de masă (luată uneori în grabă, în mall), cu echipa, discutând vrute și nevrute, lucruri personale sau legate de birou. Dor de “nebunia” de pe holuri, de acel “neața” spus în grabă, de agitația de peste zi și de “ronțăielile” de pe birou, care așteaptă acel răgaz de 5-10 minute.
Dor să îmbrac haina și cizmele și să îmi fie frig pe stradă, să ascult muzică și să scurtez astfel drumul spre birou, să cobor “până la Mega” și să-mi fac o poftă.
Ce fac cu “Doru’”? Îl păstrez în mine, ascult de el și îl prețuiesc, pentru acel moment când vom reveni cu toții la “normalitate”, să-mi amintesc de el și să mă bucur de fiecare zi, cu victoriile, provocările sau nereușitele ei. “Doru’” are scopul lui, bine definit, nu a venit din întâmplare. Între timp, am ales să mă bucur de ceea ce am câștigat în situația curentă: timp pentru mine, pentru familie, mai multe jocuri, mai multe încercări de rețete, într-un cuvânt mai mult “acasă”. E ca atunci când mergi la munte o dată pe an și încerci să tragi aer în piept cât să-ți ajungă săptămâni la rând: inspiri adânc, în speranța că undeva, acolo, rămâne o adiere fresh, care te va oxigena mult timp și care va fi scutul tău contra poluării cotidiene. Cam așa mă surprind și eu încercând să “profit” de “acasă” în așa fel încât să-mi ajungă după ce “normalul” va reveni, când ne vom plânge iarăși cu toții că nu avem suficient timp pentru ai noștri, că petrecem prea multe ore la birou și că weekend-urile sunt prea scurte. Nu-mi iese mereu însă, căci “Doru’” vine și “perturbă” bucuria prezentului, dar îmi ajunge cât să fiu bine, cu mine și cu ceilalți. Noroc de oamenii cu care păstrez legătura, de candidații care mă sună sau care îmi scriu, de care mă apropii și cu care mă trezesc că încep să discut despre multe alte lucruri, în afara JD-urilor.
Cu siguranță “Doru’” bate la ușa tuturor zilele astea (motivele sunt nenumărate) și depinde doar de noi ce învățăm de la el. Sper și vreau să cred că la final vom fi măcar un gram mai conștienți, mai responsabili, mai autentici, mai prezenți în tot ceea ce facem și mai asumați.
Peste toate, mi-ar plăcea să învățăm, așa cum spunea o minte înțeleaptă, “să lăsam timpului, timp”, să ne uităm mai atent în jur și să ajutăm, dacă putem, iar dacă nu, măcar să nu mai judecăm.
Până atunci, trăiesc, probabil ca și voi, cu “Doru’” în casă.
