Nu mai ești compania de care m-am îndrăgostit

Dacă de la prima “întâlnire” candidat-recruiter se vine cu mască sau cu prea mult make-up și cu răspunsuri “corecte” e foarte posibil ca povestea să se termine înainte de a fi început cu adevărat, chiar în perioada de probă. În cadrul interviului inițial se produce „îndrăgosteala”, se evaluează potrivirea candidat-companie, iar ce urmează după ar trebui să fie doar o confirmare a unei alegeri potrivite. Ce se întâmplă însă dacă discuția inițială a fost poleită cu un praf magic, nerealist sau dacă regulile se schimbă din mers, după ce „match-ul” a fost făcut?

Să încercăm un exercițiu de sinceritate: îmbrăcăm haina de recruiter și mergem să-l cunoaștem pe candidat: îi povestim despre companie, despre echipă, cultura organizațională, frumusețea rolului, dar în egală măsură și despre provocările acestuia – în unele cazuri vorbim despre volume foarte mari, alteori despre rezistența la schimbare de care se poate lovi candidatul sau despre implicarea dincolo de programul oficial de birou. O sinceritate dezarmantă din partea recruiterului poate atrage aceeași atitudine din partea candidatului. Am întâlnit situații când în fața mea am găsit un candidat foarte bine pregătit, cu răspunsuri la orice întrebare, cu lecția învățată (citise tot ce se poate despre compania noastră), încercând să-și creeze imaginea de candidat ideal, când eu, de fapt, căutam un candidat real, cu atuuri, dar și cu puncte de îmbunătățit, sincer și motivat să vină către noi și să facem lucruri frumoase împreună. După ce i-am povestit însă despre rol, cu bune și cu “rele”, a început ușor, ușor, să dezvăluie adevărata lui față, astfel încât, în final, ne-am dat seama reciproc că nu suntem făcuți unul pentru celălalt și a fost clar o discuție win-win (fără timp pierdut într-o etapă ulterioară, fără să ne amăgim și să ne confruntăm cu demisii în perioada de probă).

De multe ori însă, la interviurile de angajare, se vorbește despre o companie ideală, despre un rol perfect, la care candidatul să viseze și să aspire după prima discuție. Se prezintă partea frumoasă a poveștii, nici recruiterul, nici candidatul nefiind interesați să dezvăluie “provocările” concrete ale rolului. Și procesul de recrutare continuă cu un al doilea sau un al treilea interviu, după caz, până ce se ajunge la etapa de ofertare. Beneficii extra, toate bune și frumoase, ofertă acceptată, contract semnat, până ce vine prima zi de activitate: atunci realitatea te lovește și dai nas în nas cu echipa, cu noul rol și constați de la o zi la alta că imaginea minunată din procesul de recrutare e doar o amintire. Parcă ți se spusese că oamenii sunt deschiși și comunicativi, drăguți și prietenoși; în schimb, observi că în echipă sunt și figuri “acre” care în afară de “bună, numele meu este…” nu te ajută cu nimic în procesul de integrare. Tu credeai că task-urile sunt clar alocate când, după prima lună, îți dai seama că preiei din mers multe activități care nu țin neapărat de fișa postului (cea pe care ai semnat-o la angajare), că trebuie să pui cap la cap informațiile de unul singur și să anticipezi pașii următori (destul de slăbuț cu procedurile de integrare). E clar, ai pornit cu alte așteptări și acum ești dezamăgit. Ce faci? Mergi către manager și spui răspicat: “Nu mai sunteți compania de care m-am îndrăgostit la interviu!” Iar el îți spune: “dar nu am fost niciodată perfecți!” În situația aceasta, ai două variante: fie îți dai demisia pe loc, dezamăgit fiind, fie încerci să te adaptezi, să îți recalibrezi așteptările și să încerci să “faci rai din ceea ce ai”.

De ce se ajunge deseori în astfel de situații? Aș spune că “vina” e împărțită: parte din ea revine recruiterului (care nu spune tot adevărul la interviu), parte e la candidat (care se lasă “amăgit” prea ușor și nu pune întrebări de clarificare privind aspectele care-l interesează cu adevărat). Sunt și situații când, deși în cadrul interviului de angajare ambele părți au dat dovadă de sinceritate și de transparență, regulile jocului se schimbă din mers: după primele luni, ți se alocă alte task-uri, apar proiecte noi în care ești nevoit să te implici, se schimbă soft-ul cu care erai obișnuit și uite-așa ajungi să spui din nou: nu mai ești compania de care m-am îndrăgostit! O fi corect? E clar că odată cu trecerea timpului, cu cât capeți vechime într-o companie, cu atât ești martorul schimbărilor – procesele se automatizează, proiectele devin din ce în ce mai complexe, managerul te implică în din ce în ce mai multe acțiuni…..pentru a rezista în timp și a te dezvolta concomitent cu organizația, e vital să îți dorești asta, să vrei să crești și să rămâi deschis la schimbare: dacă ea, compania, și-a vopsit culoarea, încerci și tu să-ți colorezi măcar câteva șuvițe, în așa fel încât să vă “asortați” mai departe. În cazul în care doar tu îți schimbi stilul, îți crești așteptările, iar compania rămâne clasică, old style, e clar că nu veți mai fi compatibili și că povestea va lua sfârșit.

Nu e de dorit nici ca managerul să constate după câteva luni că noul venit nu mai e candidatul de care s-a îndrăgostit la interviu – și asta pentru că atunci părea motivat, curios, dornic să crească și dispus să învețe, iar în realitate e introvert, cu idei împământenite, greu de schimbat și prea puțin deschis la nou.

Schimbările clar se întâmplă în permanență și sunt bune, dar trebuie mereu să existe adaptare de ambele părți și atenție la direcția în care merge atât compania, cât și noul coleg. Atunci când se constată o deviere, e important să găsim un alt traseu, secundar poate, dar care să dea tot în drumul principal în final, pentru a duce astfel povestea mai departe.

68 Comments

Faci un comentariu sau dai un răspuns?